Roryta - creaţii proprii

Sub cerul plin de stele ne pierdem amândoi,
Și timpul se oprește în visele din noi.
În inimă se-aprinde cu fiecare pas
Iubirea noastră vie din tot ce-a mai rămas.

Un murmur dulce se aude-n noapte
Și-un chicot îl mai simt în al meu suflet
În orele târzii din miazănoapte
Am obosit în vis de-atâta umblet.

Sub umbra rece iarăși cade ploaia,
Și-alunec printre stelele din drum,
Mă războiesc cu versul și cu foaia
Și cânt mereu în poezia mea de-acum.

O frunză cade-n veșnica visare
Și-un dor se-așterne-n razele de soare
E adierea toamnei, în vise o iluzie
În gânduri și tăcere, eterna mea confuzie.

Pe ulițele vechi se simte-un pas de toamnă,
Care în frigul rece pășește ca o doamnă.
Prin visurile reci rămâne-o căutare,
Ce stă ascunsă-n raze, în treptele spre soare.

În noi se-așază iarăși veșnica tăcere
Și simt cum lumea curge în jos ca o cădere
Din vechi dorințe calde alunecă un vis
E visul cel pierdut ce cade-ntr-un abis.

Un zbor de foc tăcut se-nalță-n vis,
Purtat de-o dorință spre tainic abis,
În noaptea adâncă tresaltă fiori,
Se-aprind străvechi șoapte-n nori.

Dimineți pline de dor și fiori,
În piept răsună-un lung și trist freamăt.
Pe cer se-arată lumini și fiori,
Și-ntre umbre se pierde-un geamăt.

Tăcerea se ascunde în zorii de lumină,
Cu șoaptele ce nasc o dorință divină.
Prin freamăt de frunze, o blândă adiere,
Se-ntoarce din abis o suavă plăcere.

Se-așterne pe umeri un val de fiori,
Un freamăt se-ntinde printre cocori.
Suspinul din zare aduce un dor,
Umbrela se-ndoaie sub ploaia din nor.