Roryta - creaţii proprii

Mi-e dor de tine-n miez de noapte, când stelele-s în zbor,
Când luna varsă peste gânduri lumină și fior,
Când brațele-mi, rămase goale, te caută-n tăcere
Și glasul tău se-ntoarce-n șoapte, duioasă adiere.

Ne frângem în toamnă și în vechea tăcere
Pe străzile pustii ne pierdem acum fără glas
Prin noi se strecoară o suavă plăcere
Până-n ultima clipă, până-n ultimul ceas.

În colțul serii tremură-o privire,
Și o romanță lunecă pe strune,
Un chicot se aude ca o tânguire,
Și-n ochii tăi dorința ne supune

Se-nalță fumul peste seară
Din jar arzând ies iar scântei,
Și râsete-n văzduh coboară
Din gașca lor de tinerei.

Stropi cad pe-asfalt, răsună-n ritm,
Se joacă haosul-n sublim.
Sunt râsete-n potopul gri,
Și cerul plânge-n tonuri vii.

Prin frunze grele foșnetul mă cheamă,
Se aprinde-n piept nesățioasă foame.
De dragoste, de vânt ce-adie-n teamă,
De încăpățânarea vieții ce n-adoarme.

Un zâmbet cald se risipește,
În taină sufletul iubește,
Din aburi reci răsare dor,
Șoptind un vis nemuritor.

Doi poeți cu foame de mare inspirație,
Își măsoară versul cu blândă rivalitate.
Pe dovleacul scobit cresc umbre de creație
Și fiece zâmbet arde cu intensitate.

În ochii tăi se-aprinde lumina nemuririi,
Îmi ești etern izvor în miezul fericirii.
Cu tine viața mea devine o poveste,
Un cânt de dor curat care îmi dă de veste.

E udă iarba și miroase a rouă
Un gând rebel se-ndreaptă către tine
Ne-mbrățișăm cu dor atunci când plouă
În toamna colorată care vine.