Roryta - creaţii proprii

Tăcerea crește între noi,
Când frunza arde-n pașii moi.
Vreau doar speranță când respir,
Când toamna-și plânge abitir

Pe marginea inimii stă o tăcere,
Și-n umbra ei se frânge o durere,
Din amintiri se naște acum un ecou,
Ce cade-n abis, ușor, tot mereu.

În ochii tăi se-ascunde o mare de lumină,
Și timpul se oprește mereu cu-aceeași vină.
Din ei răsar amurguri, se nasc tăceri de vis,
Și sufletul meu arde din stele și abis.

Tăcerea unui gând se naște din durere,
Când sufletul se-ntinde în două emisfere.
Pe tâmple trece vântul și timpul obosit,
Și-n mine stă o toamnă ce n-a mai înflorit.

Pe foaia cea albă cad stropi de visare,
Ce aprinde în mine o dulce chemare.
Cerneala să curgă pe foi în neștire,
Să tremure versul scris cu iubire.

Îmbrățișează-mă când norii cei grei mă dor,
Când pașii mei se pierd spre înaltul cer în zbor,
Când frigul lumii mușcă în taină din obraz,
Și-n suflet plouă iarăși, mereu fără răgaz.

Se-nalță-n abur dimineața,
Și-mi curge dorul pe podea,
În mâini îmi tremură viața,
Și-n ceașcă-mi freamătă-o cafea.

Pe norii de argint ce zboară înspre tine
Mi-e lacrima în gând și dorul în suspine
Apusul îmi vorbește în suflet și în minte
În întrebări nespuse, dar și în necuvinte.

Sub pădurea tăcută departe de lume,
Se-aprinde un foc ce nu are nume.
Din jarul lui roșu se-nalță mereu
O tainică șoaptă, un vechi ecou.

Sub umbrela unui apus ruginiu,
Trece-un vânt ce suspină târziu,
Pe-o frunză se-oprește ușor,
Un veșnic suspin de dor.