Roryta - creaţii proprii

Se mișcă umbre prin culori,
Un dans de foc cu pașii seci,
Tresaltă timpul în splendori
Și clipe vii, pustii și reci.

Te-aș fi iubit cu foc și infinit,
Cu tot ce-n mine tainic s-a trezit,
Cu cerul plin de vise și ninsoare,
Cu dorul meu sculptat în așteptare.

Un vis mi-a rămas în amurg, nerostit,
Cu aripi de ceață, tăcut, rătăcit,
Speranță târzie, în zori risipită,
Ca roua de dor pe o frunză uimită.

Pe scena de jar, sub o lună pătrunsă,
Se joacă o piesă de lume ascunsă.
Un paradox plânge în zâmbetul rece,
Iar lumina-i cortina ce vine și trece.

În colțul stins al clipei ce dispare,
Mă prinde visul greu, fără cuvânt,
Cu pașii strânși în umbre de uitare,
Caut un zbor sub cerul cel mai frânt.

Se frânge-n piept o dorință ce arde-n tăcere,
Ca roua căzută pe gânduri de seară târzie,
Și-n lipsa ta lumea-ntreagă devine durere,
Un ecou prelungit dintr-o rană ce-a fost poezie.

În labirintul minții mele pierd,
Prin gânduri care ard și nu se iert,
Mă-mpiedic de tăceri fără cuvânt,
Și caut sens în umbre de pământ.

Mi-e dor de tine-n nopți târzii cu cerul fără lună,
Când stelele, ca niște zei, ne cheamă împreună.
Mi-e dor de glasul tău tăcut ce nu l-am auzit,
Și de privirea care-n vis m-a tot călăuzit.

Pe marginea tăcerii m-am oprit,
Cu simțuri vechi ce-n timp au împietrit,
Răni adânci, crescute în tăcere,
Le-am strâns sub pleoape, ca o mângâiere.

Sub cerul palid, în noapte târzie,
Memoria dansează în valsul ei lin,
Durerea se stinge în raze de magie,
Și frica se pierde în visul divin.