Roryta - creaţii proprii

Mă cheamă tăcut muntele-n zori de cuvânt
Cu fruntea-n lumină, cu pașii pe vânt,
În piept sub piele un vis netulburat,
De ceruri albastre și timp nemăsurat.

Se scriu cuvinte-n noaptea fără nume,
Șoptite-n tremur, ca o taină-n lume,
Cuprinse-n raza rece de lumină,
Ce cade lin pe fața mea senină.

Luna coboară pe scena din cer,
Noaptea își țese tăcerea în ger,
Pașii ei tremură lin peste vis,
Tot universul e necuprins.

Prin noaptea grea, cu pas de ceață rece,
Caut o cale-n lumea care trece,
Adâncul clipei plânge fără nume,
Și stelele se scutură de lume.

Pe drumul lunii albe, sub vălul de argint,
Pornește călător cu pasul sfânt și blând,
Lumina-mbrățișează enigma de sub stele,
Și dorul tău dansează prin visurile mele.

Pe luciul nopții s-a lăsat un dor fără putere,
Și-n ochii lunii curg adânc suspine și mistere.
Un licăr stins se-ascunde lin în umbra unui gând,
Ca o uitare ce se-ntoarce în vise alergând.

Sub cerul blând, cu stele-n ram, încet m-am rătăcit,
Un mister lin plutea-n văzduh, pe drumuri adâncit.
Și noaptea m-a cuprins ușor în mantia-i de fum,
Cu pași de vis, prin infinit, umblam pe-al lumii drum.

Ești raza ce scapă prin vis neînvins,
O taină ce arde în aer aprins,
Ești clipa ce curge pe tâmpla tăcerii,
Un vers nerostit în amurgul durerii.

Se leagănă pe munte-n vânt ușor
Un steag cu trei culori, e-o poveste,
Albastrul blând, cu dor nepieritor,
Și galben, grâul copt ce-n soare crește.

Pe geana nopții visul se alină,
Un gând tresare-n miezul nevăzut,
Se-nalță lin un dor ca o lumină,
Și cade-n suflet ca un început.