Poezii despre Singurătate:

Mă simt liber, momentan.
Poate așa este într-adevăr soarta mea.
Sau îmi este dat să fiu lovit,
Oare mușcat de leoaica tânără a lui Nichita,

Aș vrea să fiu o pală transparentă.
Am toana-aceasta de monah retras
De pe pământul strâmb al lui Atlas,
Ce și-a uitat mișcarea coerentă.

Auzi?
S-a spart tristețea valurilor toate...
Acum șoptesc c-un ton nedeslușit,
Nesigur dacă-i viață sau e moarte

M am făcut atât de mică, încât nici durerea nu m a mai găsit din prima.

Cândva eram mare ca un copac pe care urcai în copilărie
unde te simțeai de neînvins, unde erai doar tu împotriva lumii.

Vedenii febrile înmugurite-ntre ruine,
vedenii febrile bîntuie tăcute coline,
așa că dacă vrei ca împreună
să lăsăm țărmurile pămîntești,

Când zăpada argintie mă surprinde neclintit,
Iar întunecatul ger aruncă-n fața mea pustiul,
Când pădurea prea tăcută se preface-n labirint,
Ochii mei plini de culoare mai privesc doar cenușiul.

Mi-e frig și e urât.

Privesc casele din drum.

TU - uită-te la mine!
Direct în ochii mei să vezi
Rezultatul degradării umane!
Al meu suflet este fum,

Să se audă larg,
Fără de capăt -
Cum pieptul îmi fierbe,
În chinuri strivit;

Această vară s-a-înecat în ploaie,
Sătulă de prea marele deșert —
Înfuriat de vânturi sau inert —
Din clipa lenevită și greoaie.