M Horlaci - creaţii proprii

bat la ușa cuvintelor
îmi răspunde o bătrână
cade peste bordei
lumina eminesciană

E-un frig de toamnă ud...
pământul, un sicriu,
cad frunzele din dud,
prin pâclă, încă, scriu.

inundat de alb
scufundat într-o călimară fără culoare
respir cuvinte
de alb si negru

Plouă, e rece, și ceața din mine
trezește la viață vechi amintiri,
pulsează sălbatic sângele-n vine,
toamna se naște cu gheață-n priviri.

mă-ntreb asa câteodată
dacă tăcerea ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune?
câte alte gânduri au murit în mine înainte ca eu să realizez existența lor?
oare lacrima de pe obraji a fost de fapt ultimul lor strigăt?

din subconștient
cobor un alt eu, puțin posomorât
feliez timpul, se duce fugară
luna-n gutui, raza luminii bătându-și aripa

am rupt o bucată de-albastru
si-am așezat-o peste pânza gălbejită de toamnă
si-a devenit vară
am rupt o bucată de negru si am așezat-o peste pătura zilei

m-am luat la ceartă cu dumnezeu
pentru doi bănuți de argint uitați într-un cufăr
undeva in marea roșie de sânge
de cai si călăreți cu zale

sunt o rază de întuneric care alunecă-n trecut
lipsit de remuscări
cântăresc timpul
un fel de iubire amestecată cu săruturile tale

ai murit
pe limba unui scriitor se nasc alții ca tine
enigmatic de-ar fi acel zbor
in bătăile de-aripi ale unei păsări pe moarte