Cântec albăstrui - Ion Caraion

Că te-am desprins din marea ta plecare,
n-așterne cergi și nu scula obcine.
E pustnicia zidului din mine
în fiecare ghimpe de pe floare.

Și-n fiecare om e-o sărbătoare
din fânurile coapte care-adie
prin părul tău, măi dragoste târzie,
surpată-n ciutura fântânii care moare.

Pădurile cu flautele lor
vin raclele cu moaște să-mi răstoarne,
la lepădarea inimii de carne,
sub harul-mag, prin leat, ca un cocor.

O cingătoare-n vânt mai spune parcă
de-ntâiul dans, de-ntâia-ne sonată.
Pe-aceste flori, iubito, niciodată
au nu vom ști ce liniște le-ncarcă?

Nedumerindu-se în ceață până unde,
de peste-ntinsul vremii care șchioapă,
azi mi-e de-ajuns paragina mioapă
să nu-mi mai știu parabolele-ascunde.

Nu vreau să-ți scriu, și totuși mă învinge
și goana fagilor și proaspăta-le gală –
și iar aud trecutul cum se scoală,
și iar zăvorul sare ca o minge.

Molatecă-n pădurea ei albastră,
de noi ca printr-un vis și-aduce-aminte
casiopeea inimii cuminte
– și bate-un deget fraged la fereastră…

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.