Mânăstire de sunet - Ştefan Augustin Doinaş

Oare mai spânzură firul cu plumb din Alcor?
Cineva mai amestecă apa şi varul?
Dar cine mai ştie să-nchipuie azi
mănăstire de sunet?

Toate uneltele suferă, toţi au deprins
mânuirea de spadă: florarii retează
cu crini, avocaţii cu frunze pustii
întrebările ierbii.

Doamne, e vremea să vie poeţii! Acum,
de lăsarea la vatră a florilor, cheamă-i!
Urâţi sunt, şi firavi. Iar cei mai curaţi
se cunosc după felul

simplu cum poartă luneta cu lacrimi, cum iau
greutatea din lucruri, şi ţin în rezervă
o rouă divină. Şi câţi nu sfârşesc
cu aripi de şindrilă...

Pentru că graiul, ca flacăra, mistuie; dar
inocent, doar în gurile lor delirează.
Şi astfel răscumpără ei, profeţind,
lăcomia vorbirii;

astfel cuvântul din pustă, mereu ocupat
să transporte pe-un drum pietruit cu vocale
povara istoriei, face popas
la izvoarele nopţii.

Suie pe schele, atunci, voievozi şi zidari,
pe când calfele-amestecă apa şi varul.
Durabilul însă demult s-a zidit
în văzduh – cu poeţii.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş