Arde la capete viața - Ştefan Augustin Doinaş

Arde la capete viaţa, dar altfel.
Abia ne-am născut şi divinul din noi
bijbâie-n sfintele-i jocuri, că – iată:
sălbatic e raiul din preajmă, şi

numai cu unghii asprindu-se-n gheare,
cu gurile-n flăcări mai prindem din zbor
minunile. Vârsta de mijloc vânează,
şi-i zilnic vânată de altele.

Vine, apoi, luminata zăbavă,
când oase ca scripeţi de platină ţin
soarele serii deasupra câmpiei,
mireasma pe miriştea palidă.

Da! însă cine încalecă roibii
acuma? Şi cine se-nverşună-n plug?
Cui i se şterg încălţările albe
de praf cu surâsul, cu pletele?

Îngeri cărunţi printre îngeri de lapte,
divinul ne-mpresură iar, şi jucăm
jocul dintâi, dar cu bile scobite,
câştigul ni-l tragem din pierdere.

Oare amurgul ne dă-nţelepciune?
Dar cum s-o primim, dacă n-am fi gustat
chiar nebunia, cu gura pe gură,
cu sufletu-n vârfuri de sabie?

Arde la capete viaţa, dar altfel.
Căci seara, când stingem copiii cu basme,
foc inocent e-n auz întâmplarea,
dar gura ce-o spune-i funingine...

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş