Cu o chitară, pentru Jane - Percy Bysshe Shelley

Ariel către Miranda: – Primește
Acest sclav al muzicii, în numele
Celui ce-ți este ție sclav;
Și-nvață-l toată armonia
Prin care poți, și doar tu poți,
Să faci spiritul încântat să strălucească,
Până când bucuria se neagă pe sine
Și, prea intensă, se preface-n durere.
Căci, cu voia și la porunca
Însuși Prințului tău Ferdinand,
Sărmanul Ariel trimite acest semn tăcut
Al unor lucruri ce nu pot fi spuse-n cuvinte;
Spiritul tău ocrotitor, Ariel, care
Din viață-n viață trebuie să urmărească
Fericirea ta – căci doar astfel
Își poate găsi Ariel propria fericire.
Din chilia fermecată a lui Prospero,
După cum spun versurile mărețe,
Până la tronul din Napoli, el
Te-a călăuzit peste marea fără de drumuri,
Zburând mereu înaintea provei tale,
Ca un meteor viu.
Când vei muri, tăcuta Lună,
În leșinul ei dintre două luni noi,
Nu e mai tristă în singurătatea ei
Decât părăsitul Ariel.
Când vei trăi din nou pe pământ,
Ca o Stea a nașterii, nevăzută,
Ariel te va călăuzi peste marea
Vieții, încă de la nașterea ta.
Multe schimbări s-au petrecut
De când tu și Ferdinand ați început
Drumul iubirii, iar Ariel v-a urmărit
Pașii și v-a slujit voința.
Acum, într-o soartă mai umilă și mai fericită,
Toate acestea sunt uitate;
Și acum, vai! sărmanul duh este
Închis, pentru vreo greșeală a sa,
Într-un trup asemenea unui mormânt –
De la tine îndrăznește să ceară doar,
Pentru slujirea și suferința sa,
Un zâmbet azi, un cântec mâine.
Artistul ce-a făurit acest idol,
Să redea tot gândul armonios,
A doborât un arbore, pe când, pe culme,
Codrul dormita în somn de iarnă,
Legănat în acea odihnă divină
Pe Apeninii măturați de vânt;
Și visând – la toamna ce trecuse,
La primăvara ce venea în grabă,
La muguri și ploi de aprilie,
La cântece în umbra verii,
Și totul despre iubire; astfel arborele –
O, fie ca și moartea noastră să fie-așa! –
A murit în somn, fără durere,
Pentru a renaște într-o formă mai fericită:
Din el, sub cea mai frumoasă stea a cerului,
Artistul a făurit această chitară iubită;
Și a învățat-o să răspundă cu dreptate
Tuturor celor ce întreabă cu măiestrie,
Într-un grai blând, aidoma celui tău;
Șoptind, pe un ton plin de vrajă,
Dulci oracole ale codrilor și văilor,
Ale vânturilor de vară din desișuri;
– Căci învățase toate armoniile
Câmpiilor și ale cerului,
Ale pădurilor și ale munților,
Și ale izvoarelor cu mii de glasuri;
Cele mai limpezi ecouri ale dealurilor,
Cele mai line note ale pâraielor,
Melodiile păsărilor și ale albinelor,
Susurul mărilor de vară,
Ploaia ce bate ușor, roua ce respiră
Și adierile serii; și cunoștea
Acel sunet misterios, rar auzit,
Care, purtat în rotirea sa zilnică,
În timp ce plutește prin ziua nesfârșită,
Aprinde lumea noastră în calea sa:
– Pe toate acestea le știe, dar nu le va spune
Celora ce nu știu să întrebe cum se cuvine
Spiritul ce sălășluiește în ea;
Ea grăiește după măsura minții
Celora ce-i sunt tovarăși; și nu se aude
Mai mult decât a fost simțit deja
De cei ce o ispitesc să dezvăluie
Secretele unei vremi de demult.
Dar, oricât de dulce ar fi răspunsul ei,
Mângâind mâini de o măiestrie desăvârșită,
Ea își păstrează tonul cel mai înalt și sfânt
Doar pentru un singur Prieten iubit.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley