Ziua se scurge dar parcă așteaptă
Nedefinită în timp, fără soare.
Pieile lungi se deșiră prin aer
Cum, cineva, enervant de încet,
Smulge din cap cherhanalei
Părul acesta lățos
Trec șobolanii cu cozile lor
Conturate precis și strănută.
Din ceață încep rând pe rând să se-nchege
Umbrele celor dintâi care vin
Scârțâind, parc-ar rece prin vată de sticlă.
Se-adună mereu și plătesc viețuirea
În coșuri tezauru-i viu și se zbate,
Aur și-argint sângerând de zvâcnirea
Crudelor bronhii căscate.
Apoi îl așteaptă pe ultimul, strânși în sobor
Dar cel așteptat nu mai vine privirilor lor.
Poate e prins între neguri și stuh,
Poate-a pornit pe sub ape spre lumea
Verde, informă și fără amar.
(Îmi amintesc de un imn triumfal
Toamnei târzii închinat și cu pâclă)
În soborul tăcut și egal
S-a mișcat cineva dilatându-și privirea
Să cuprindă într-însa o bună bucată de zare
Și cu gură-înnegrită de ură
Începe prin bură să-njure
Sincopat de o tuse uscată.
Toamna, cu toate splendorile ei ucigașe
Toamna, cu tot alcoolul ce nici nu-l observi
Cum picură groaznic ... În nervi
Și în glas îi cocea o manie dementă și neputincioasă.
Dar, pe rând,
Au început și ceilalți din sobor să înjure,
Cor nedeslușit, rit al religiilor necunoscute,
Limbi babilonice amestecându-se,
Pumni colosali încleștați de văzduh, zgâlțâindu-l,
Cor nedeslușit, simfonie atât de imens de umană
Încât nimeni nicicând n-ar putea egala-o,
Zbucium vital afirmându-și puterea.
Că m-aș mira
Dacă cerul din nou nu s-ar ivi mai curat ca în vară.
Distribuie: