Sufletul de primăvară - Nichita Stănescu

Sufletul se rotea în jurul întâmplărilor,
uneori atingându-le.
Un ochi râzând, un ochi plângând în capul cerului
erai tu, soare, și tu, pământule.
Sufletul se rotea toată ziua, toată noaptea.
O amintire. O speranță. O amintire,
și iar o speranță. Oamenii, pomii, pietrele,
iarba, cu moartea stăteau în balanță.
Sufletul se împărțea în globuri,
cum se-mparte coloana de apă-ndoită
la vârf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de război,
un glob al visării și unul de chinuri.
Soarele privea cu lumină, pământul privea
cu oameni, și-amândouă privirile erau paralele.
Nu-ntâlneau nimic înainte,
poate numai un dans în balans monoton,
taciturn, de galeșe stele.
Lumina se-ntorcea pân' la urmă-napoi, modulată,
ca un ecou repetat răsfrângând și strigând un nume iubit,
o întâmplare de altădată.
Oamenii se-ntorceau pân' la urmă-napoi,
în pământ. Sufletul știa, cunoștea,
simțea toate-acestea. Și se rotea, se rotea amețitor,

invidiind uneori pomii, alteori pietrele,
alteori iarba, pentru liniștea desăvârșită a lor.
Câteodată-atingea morții, îi întreba de ce-au
murit, alteori atingea viii, îi întreba ce au de gând,
cum au de gând să prelungească lumina
acestui pământ. Unii rosteau cuvinte de ură,
de foc, de mormânt.
Unii rosteau cuvinte de boală, unii rosteau
cuvinte de moarte. Globurile sufletului se învinețeau,
se-nnegreau,
se topeau, alunecau mai departe, din departe-n departe.
Alții rosteau cuvinte de viață, alții rosteau
cuvinte de pace. Despre coloana ce-ar trebui înălțată, despre
o iarbă aflată, care-ar supune cancerul, care ar dărâma statuia
tristeții. Globurile sufletului se-mpurpurau deodată,
opreau deodată roata lor mare în lume, fuga lor toată.
Sufletul se aduna ca un fluviu în infinitul mării,
Nu mai voia să plece și, în curând,

ochiul soarelui privea cu lumină, râzând,
ochiul pământului privea cu oameni, începând
să surâdă. Poate chiar surâzând.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu