Prin simpla luare - Nichita Stănescu

Nu pot să plâng decât
dacă mă vede cineva.
Umflat de lacrimi, nu-mi pot elibera
lacrimile
decât dacă ele cad drept
din ochiul meu în alt ochi.

Dac-aș putea să plâng singur
nevăzut, în întuneric,
în frig, –
aș putea să nu mai fiu, dintr-o dată.

O, lucrurile,
ele sunt umflate în sine
de lacrima lucrurilor.

O, verdele ierburilor,
el e umflat în sine
de lacrima
verdelui
ierburilor.

Dar nu este ochi sec în vreun lucru,
ca să absoarbă lacrima lucrului

Și nu este ochi sec
în verdele
ierburilor,
căruia să-i fie sete de lacrima
verdelui
ierburilor.

Nu pot să plâng, decât
dacă mă vede cineva,
nu pot să plâng, decât
dacă îi vede cineva.

Vederea nu e altceva
decât absență,
necomunicare.

Numai lacrima, numai ea
transportă sinele către sine
ridică sinele din sine,
ia sinele din sine,
prin simplă luare.

Dac-ar putea să plângă iarba, ah,
n-ar mai fi nimic de păscut;
dac-ar putea să plângă caii, ah,
n-ar mai fi nimic de călărit.

Dac-ar putea să plângă călăreții, ah,
nu ar mai fi deasupra cer cu stele;
dac-ar putea să plângă cerul, ah.
nu ai mai fi deasupra, doamne.

Iar marea ta lucrare
exprimată deodată,
printr-o simplă luare,
ar fi ca și cum n-ar fi fost
niciodată.

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu