Ora fericită - Nichita Stănescu

Bate-n cărămizi lumina cu ființe dulci în ea.
Se arată-o balerină și-ncă una se arată
Oh, e-o lume în lumina nesperat de-adevărată, și-i un dans, când la amurguri bate-n cărămizi o rază cu ființe dulci în ea.

Parcă am căzut din ore, și-a rămas din mine doar o mirare visătoare.
Se-nfiripa și mi-apare că meandrele-s sonore ale umbrei, pe calcar.

Și deodată, o răcoare mă-nconjoară,
se subție dinspre luna curgătoare
cum era-n copilărie: luna are nas
și gură și sprâncene și bărbie.

Voi, schimbări și creșteri zvelte,
sufletul mi-l potriviți
ca pe o statuie, iată,
când mai sus, când jos, când roată,
ridicându-l acoladă
peste-orașul suitor.

Nici n-ar sta ca mai-nainte neschimbat, ursuz, de piatră.
Ci mi-l simt cum se-alungește după-orașul care crește înfigându-și creasta-n lună,

când petrecerea răsună a ființelor ciudate
din lumina care bate galeșă, în cărămizi.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu