Mă strâng din ce în ce mai tare
cu pietre și cu trunchiuri de copaci,
cu dealuri negre, privitoare
din mari ciorchini de ochi stând pe araci.
Și-mi las, mai jos, să-mi fie bolta înclinată,
și până la genunchi, pământul,
ca pe o cizmă nemișcată
mă pomenesc mereu trăgându-l
și peste inima-mi pun coaste reci
de râuri înghețate, și invit
lupii să treacă peste ele-ntregi,
netemători c-au să se-nece-n mit.
Distribuie: