Ideea cu gura - Nichita Stănescu

Ea se arată ca un îngheț mișcător al durerii.
Un sus spre sus încolăcit, rupând în tăcere dantura serii.
De după negru, deschide absențe absorbitoare tăiate în cruce,
de-o gură cu fildeși, și vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit al respirării,
pe când adorm spre alunecarea întruna de cer,
peste sternul enorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm.
Ea are gură-n călcâie.
Ea se hrănește mergând pe muchia
unde materia se schimbă în gând.
Ea vine spre mine, lăm-lem.
O aud urcând pe scări, în sus spre sus,
lăsând în urmă nimic și nimeni și neîntâmplări.
Mă calcă pe față;
ne amestecăm limbile într-un sărut
frânt. Eu sunt mâncarea unei ființe. Sunt devorat. Ultimele
le aud sfărâmându-i-se-n dinți
cuvintele mele,
ca niște oase ale foștilor părinți.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu