Epilog la lumea veche - Nichita Stănescu

I

Eram copil și rezemam în priviri norii de primăvară.
Mirosul pământului ud mă înfioră
și-mi tremură de emoție spinarea,
ca și cum ar fi trebuit să-mi crească aripi din ea.
Nopțile mă prăbușeam în somn
și când luna, prelunga,
îmi răsărea din colțul ochiului,
hățurile negre se prefăceau în șerpi
și alergau, alergau după mine,
mușcându-mi cu furie
umbra. Și ea mă durea
și muream în vis,
și mi-era milă de lucruri că existau,
și le iubeam, și aș fi vrut să le apăr
împotriva propriilor mele priviri,
și-mpotriva propriului meu auz. Eram copil și sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în
nemaiavând loc. O, și nopțile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aș putea prăbuși
spre el,
înfrigurat și singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe niște dinți de lapte,
smulși dureros cu sfoara subțire a vremii aceleia,
când totul se începea cu moartea

II

Și-acum, în primăvară,
când norii îmi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecând pe corzi nevăzute,
pot spune că e odihnit pământul
și împăcat cu sine însuși
în întregime, pentru prima oară.
Mi-arunc privirea-n larg
și ea se duce
nemailovind despărțitoare dungi,
și-mi pare orizontul
cum străluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.
E odihnit pământul
și tânăr în trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
când sări din somn
și-alungi c-un gest al mâinii
șuvițele-oboselii de pe frunte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu