Mărturisesc sunt vie *** - Gerra Orivera

Capitolul 1. Familia

Primăvara anului 2000. Un om iese din metrou. De fapt, vrea să iasă. Dar nu poate. Scările rulante nu merg. Iar după primele trepte obişnuite urcate, i se pun cârcei. De la şolduri până la vârfurile degetelor de la picioare. Durerile sunt îngro-zitoare. O transpiraţie rece îi scaldă trupul. Degeaba masajele dure, înţeparea muşchilor, genoflexiunile... Nimic nu are efect.
O durere ascuţită îi străpunge tot corpul. Dar cârceii nu cedează.
Nervii însă da.
Se prăbuşeşte pe trepte şi-l umflă plânsul. De durere, de frustrare că este atât de neputincios. Dar cum nu poate dormi în metrou - trebuie să urce scările. Scrâşnind din dinţi, dând “ka-rate” în muşchi până amorţesc de durere, oprindu-se la fiecare treaptă pentru a masa, înţepa, lovi picioarele doar-doar va slăbi măcar un pic încleştarea cârceilor - le urcă!
Nu în trei minute cât îi lua unui om normal. Ci în mai mult de o oră. Epuizantă. Lungă ca o veşnicie parcă!...
Cine era acel om? Evident eu. O femeie de patruzeci şi trei de ani ce se întorcea de la servici. Istovită după opt ore de muncă. Fiecare pas era un chin Abia reuşeam să mă ţin pe picioare.
Însăşi menţinerea poziţiei verticale cerea eforturi deose-bite. Eram exasperată de multele probleme care mă încercau. Şi pe care nu le înţelegeam. Totul era o nebuloasă. Eu, cea care vroiam să mă confrunt cu duşmanii, cu situaţiile critice deschis, la lumina zilei, fără teamă şi laşităţi, acum pur şi simplu nu în-ţelegeam.
Nici eu, nici cei din jurul meu. Ce se petrecea cu mine? Cu sănătatea mea? De ce mă aflam în situaţia asta dramatică şi aproape de a-mi pierde locul de muncă?

* * *

Cu doi ani în urmă, în 1998, o soră a mea, mai mică cu şaisprezece ani decât mine, murise neaşteptat, aparent de „ci-roză lichidă” la numai douăzeci şi cinci de ani, după doar trei luni de zacere. Dar nu manifestase simptomele specifice, cu ex-cepţia lichidului din stomac. S-a stins după treisprezece zile de comă. Cu un diagnostic incert, care i-a lăsat şi pe medici cum-va nedumeriţi.
În cele trei luni în care sora mea era doborâtă la pat, am bătut pe la toate uşile ce-mi ieşeau în cale, pentru a găsi o cale să o salvez. Era mezina şi o iubeam. De mică fusese foarte bol-năvicioasă şi cu un echilibru emoţional destul de fragil. Stările ei psihice fluctuau între extreme de la o clipă la alta.
Dar nu puteam concepe că era atât de grav bolnavă.
Şi după ce vizitele pe la tot felul de doctori s-au dovedit inutile, eu şi restul familiei am început să căutăm alte căi de salvare. În special pe calea bisericii. Acatiste, spovedanii, mas-luri...
Tot ce am ştiut şi am fost povăţuită să fac am pus în practică. De disperare am încercat şi o exorcizare. Dar Părin-tele (renumit în exorcizări) când a văzut-o, a spus că ce are ea îl depăşeşte. Şi ne-a trimis la Părintele Sofian de la Mânăstirea Antim. Unde călugării ne-au interzis total accesul. Din motive de sănătate. A Părintelui. Că despre a sorei mele nici nu mai era loc de comentarii. Mergea pe stradă sărăcuţa în unghi de 90°! De fapt „târâtă” de alte două persoane! Cu un chip imobil, cu ochii holbaţi, cu mâinile anchilozate în formă de gheară.
Imaginea era înspăimântătoare.
Îţi producea ori repulsie, ori milă. Sau şi una şi alta. Ea era blocată psihic într-o negare totală. Nu vroia să mişte nimic. Repeta obsesiv: „Nu pot!”, „nu pot”... Şi dacă asta şi-a progra-mat în minte, asta a şi obţinut.
Adică o nemişcare desăvârşită. Şi fizic şi mental.
A început să trăiască doar la nivelul necesităţilor biolo-gice. Tot repetându-şi că „NU POATE”, a venit vremea când într-adevăr n-a mai putut. Nimic. Aşa că a intrat în comă. Şi a murit. Fată ce de-abia împlinise 25 de ani.
Şi chiar dacă moartea ca fenomen al vieţii nu repre-zenta o spaimă pentru mine, am fost profund şocată. Nu pu-team nici înţelege, nici accepta că cineva atât de tânăr nu vrea să lupte pentru viaţă. Pentru propria viaţă. Că abandonează din start orice speranţă.
Ştiam că spiritul e nemuritor.
Că moartea e doar o transformare a materiei.
O trecere a ei într-o altă formă.
Omul, aşa cum scrie şi-n Biblie, din lut se ridică, în lut se întoarce.
Dar dacă ni s-a dat ca îmbrăcăminte a spiritului trupul de lut, de ce să nu-l apreciem? De ce să nu-l îngrijim cât putem de bine? Pentru ca spiritul nemuritor să-l locuiască cât mai mult timp?
Sora mea a renunţat la orice formă de luptă încă de la început!
Asta a fost alegerea ei. Deşi m-a durut, a trebuit să ac-cept. Cu toate că simţeam uneori că mă sufocă revolta. Mi-era chiar ciudă pe ea, deşi stiam că n-am nici un drept s-o judec, să-i contest libertatea de a-şi trăi viaţa sau nu.
Libertatea asta i-a fost dăruită de Dumnezeu! La fel ca nouă tuturor. Dar mă durea prea tare. Mult prea tare. Şi eram prea ataşată de ea, ca să pot gândi obiectiv. La rece. Creierul, nu inima să primeze. Neputinţa de a-i transfera măcar puţin din voinţa mea mă înfuria cumplit!
Zbatere în gol. Fără nici un câştig, pentru nimeni. Nici pentru ea, nici pentru mine. Până când a venit sfârşitul. Impla-cabil! Nimic nu mă consola. Nu faptul c-a ales să renunţe mă înfuria cel mai tare. Ci irosirea posibilelor potenţe. De a fi ce-va. Cineva. Risipirea încă de la începutul vieţii.
Mă scotea din minţi aruncarea la gunoi a tuturor şanse-lor. De a se dezvolta frumos. Dintr-un punct în care direcţiile de creştere a personalităţii ei erau practic infinite. La sfârşitul vieţii e mai logic să abandonezi. Aproape scuzabil. Oricum, de înţeles. Datorită uzurii vieţii, oboselii.
Dar la început?! Nu e de acceptat. E împotriva învăţătu-rii creştine să conteşti liberul arbitru al celui ce vrea să se dis-trugă. Până la urmă nu ai ce face. Şi te supui, cu sufletul greu.
Ea a decis ce să facă. Mai precis ce să nu facă: să tră-iască. Şi a avut ultimul cuvânt de spus. Indiferent de părerea mea. De ceea ce mi-aş fi dorit eu. Şi oricât mi-a frânt inima sfârşitul ei timpuriu şi tragic, în cele din urmă am acceptat.
Pentru că oricum nu puteam schimba nimic. Dar nu eram împăcată. Povara mi-a rămas pe suflet, ca o rană deschisă, care supura din când în când. Şi durea. Cam rău. Dar asta e.
Ce soartă a avut şi acest omuleţ care şi-a încheiat dru-mul vieţii aproape înainte de a-l începe cu adevărat! Copil ne-dorit, apărut pe neaşteptate în viaţa mamei mele, la o vârstă târ-zie într-o familie în care violenţa - atât verbală cât şi fizică - era la ea acasă zilnic. De multe ori în exces.
A venit pe pământ cu o sensibilitate emoţională extre-mă, care s-a exacerbat, datorită mediului în care era obligată să trăiască. Unde să fugă ca să se pună la adăpost? Să-şi protejeze sufleţelul? A suportat şi a tot suportat... Dar a fost un preţ de plătit. Mare. Sănătatea ei. Cinci operaţii de otită la numai câţi-va anişori. Mereu zăcând de vreo boală. De parcă le colecţiona. Hepatită înainte de majorat. Şi-n tot acest timp nervii ei se tot întindeau. Şi cedau de cele mai multe ori. Stările emoţionale se schimbau fulgerător. De la o extremă la alta. Însă nimănui nu i se părea că ceva e nelalocul lui. Nu vroiau sau nu puteau să va-dă nimic anormal. Gândirea ca şi simţirea lor era prea rudimen-tară ca să înţeleagă că o distrug psihic. Că adolescenta drăguţă, subţirică, este ca un măr frumos pe dinafară, dar putred pe di-năuntru.
Nu-i ducea mintea, poate nici nu-i interesa prea mult. Aşa că ea s-a prăbuşit în interior. Încă şi încă... Până ce boala, pe un fond slăbit, a cuprins-o în totalitate. Şi nu i-a mai dat dru-mul. Până n-a terminat-o, definitiv!
Cât a contribuit familia la acest sfârşit? După mine, în mod decisiv!
Mi se părea chiar o batjocură disperarea prin care o je-leau acum că ne părăsise. Mai ales tatăl meu. Care plecase de la botezul ei susţinând că nu-i copilul lui, dar de care se ataşase în ultimi ani la fel de mult pe cât o respinsese la începutul vieţii. Mergea până-ntr-acolo încât, dacă sora cea mică - în perioadele când locuia la iubitul ei - nu venea să-l viziteze mai mult de două săptămâni cădea bolnav la pat. Doar ea exista pentru el. Uita cu desăvârşire că mai are o fată cu doi ani mai mare decât ea şi alta cu şaisprezece. Doar ea şi numai ea conta pentru el. Justiţia Divină funcţionase implacabil: ce respinsese furibund odată, acum îi era indispensabil!
Odată cu moartea ei pierduse totul. Centrul lumii lui se prăbuşise.
Prăpastia din el se lărgea din ce în ce mai mult. Mintea i se întuneca. Şi mai mult. Prea limpede şi curată nu era nicio-dată. Acum însă simţea o nevoie tiranică să găsească un vino-vat al morţii „fetei lui”!
Şi cum spre tine nu-i profitabil să arăţi cu degetul, i s-a pus pata pe cel ce-i fusese prieten. Mă ruga şi pe mine sau alte rude şi amici să mergem la biserică să dăm acatiste. Ca acela să moară. Căci numai el a îmbolnăvit-o pe fata lui! De a murit. Aşa că merită să-i plătească moartea cu moarte.
Ce-i spuneau medicii, eu şi alte persoane nu conta. Re-fuza până şi să audă.
El ştia fără putinţă de tăgadă că iubitul era cauza bolii ei.
Pentru că relaţia lor de iubire fusese presărată cu certuri de îndrăgostiţi şi despărţiri temporare. Urmate de împăcări.
Uita cu desăvârşire de cei douăzeci de ani asezonaţi cu scene de coşmar pe care chiar el i le oferise. Din abundenţă şi cu multă generozitate.
Atunci nu mai trimitea pe nimeni să dea acatiste să moară cel ce-i chinuie fata.
De fapt, fetele. Toate trei. Din păcate uita mereu că are trei fete. Periodic făcea câte o fixaţie, pentru una sau alta dintre cele două surori ale mele.

***