Neliniștea - Ion Caraion

Cocorii nu-ndeamnă
și bruma nu-ntreabă.
Așterne-te, toamnă,
difuză podoabă.

Pe lacuri de smoală
cu coapse pietroase
din pulpa domoală-a
poroaselor oase,

ies movi scarabeți,
râd putrede sucuri –
femei și bureți
zidite în lucruri.

Ah! clipa s-adoarmă
ai vrea-o în tine,
vioară sau armă,
bandaj ori ciorchine.

Prin timpi, ori durate,
își plescăie lobii
panouri buzate
și fonfăie plopii

și nimeni, și singuri
pe uliți – enunțuri –
cu ghetele: linguri
culcate sub zgrunțuri

de-angoase, de șerpi,
acestei destule
(de ritmi euterpi
descriind libelule)

seci mucegăiri
mult uluitoare:
– nalți miri calomfiri
la stearpa eroare…

Prin seri, prin lucerne
dorm greu și visează
coropișniți eterne-n
extaze de groază.

Coclite-n lucarne
cad fumuri și cad
rar nouri, ca-n pat
ienuperi cu coarne.
′
Vai, tânără-i jalea
acestui paharnic,
dar totul din cale-n
afar′ de zadarnic.

Tulpinei subțiri,
azbestului mut,
noi – gemeni și miri
apuși lângă scut

le suntem; – și-apoi
neslobode steble,
zvârlite-n roi
noianuri de greble.

Ecouri și numeni
pe bolți conabii,
cu arborii rumeni
de rouri târzii.

Navighează-n legende
– ridicol spectacol –
cu cerbi de miracol,
cu păsări, cu blende,

groși vulturi de fontă,
acelorași ghioluri
dând ronde ocoluri
sub stea vagabondă.

Și-arcuind peste funii
penumbre sau alte
chimvale înalte
ca bețele lunii,

cu flăcări de mână
– ntr-o sumbră amploare,
cad peste fântână
coropișniți de soare,

și nimeni, și singuri,
apatici – prin case,
cu-angoasele: linguri
putrezind maiestoase,

sub streașina vieții;
nu-n vise, ci-n strângeri
de gât, pe pereții
cu prelegeri de îngeri.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion