Munții, apele și oamenii nu mai erau la locul lor - Ion Caraion

Munții, apele și oamenii care nu mai erau la locul lor.
Deschisesem umbrela. Mă uitam pe fereastră
în absurditatea albastră.
Păsările cădeau din zbor
și copacii din picioare.
Orașele se prăbușeau unele după altele
din foarte înaltele
tării prin care iluzia căuta să le tragă
și căutase a le-nchipui. În zadar,
ceva nu mai avea sevă, ceva nu mai avea har.
Câmpul, grădinile, pădurile, umbra și iarba
înmulțeau oarba
viziune fără vlagă.
Unde fusese soare
era ne-culoare, paloare
Uitarea ningea peste genuni,
în loc de-o lună vedeai o mie de luni –
țintirim lângă țintirim.
Globul întreg – un mim –
clănțănea de vedenii.
Timpului dispărut îi luaseră chipul buruiana, lichenii.
Cerul scotea la vedere
coropișniți mari, niște pete.
Prin sfere,
căpcăuni cu baghete
(iar baghetele erau șerpi) dirijau blajin
eczema plantelor în declin,
erupția materiei putrede sau lividul,
nesfârșitul exod al mulțimii de momâi.
Prin tot ciuruia vidul,
haosul dintâi
ori o somnolență morbidă
ca mersul de-omidă moale, silnic, vâscos.
Lui Dumnezeu îi era teamă teamă și rușine,
căci umbla cu capul în jos,
cu urechea pleoștită,
împiedicându-se-n câte un mărăcine,
izbindu-se ba-n coarne, ba-n copită.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion