La pășunea fiarei - Ion Caraion

… când ploua cu vrăbii prin ferestre
și-adormeai, să uiți cum trec pitici
peste somnul morților și peste
traiul nostru de reptile mici.

Găuriți de vânt, vâsleau în susul
lacrimii și-n zbor prelins de tuse
munții-adânci pe care-abia-i trecuse,
ca pe-un pom de cârtițe, apusul.

Mă uitam la mine mut ca la o
prăfuită tolbă cu blazon
lângă umbra de pe lampion
și-mi spuneam: Ce arbor de cacao…

Cocaina primului lăstun
se cojea-n pustie – caligramă.
Giuvaier la gât ori ban de-aramă,
unde-i musca țețe să mi-o pun

cicatrice rară la ureche?
Și de da cu negură prin oameni,
nici tu, dor, n-aveai cui să mai sameni,
hăituit de-atâtea mii de leghe.

Ce-mi spuneam (și câte nu mi-am spus…)
îmi uitai… La ce să le mai știu?
Prin odaia mea, ca un Iisus,
maldărul de ploi liliachiu

ciuruia prin grădini și unghere,
tesluind c-o noapte minerală
(de miracol și de bacanală)
poate cea din urmă priveghere…

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion