Cum liniștea ascunsă prin lucruri își descheie
un nasture Ciorapul îi fuge Cum genunchii
se umplu de uimire, de sonerii, de unghii
și apa se dezbracă la geam ca o femeie
Cum calul și paiața Cum glasul și copacul
și pieptenele toamnei se-ncurcă între ele
Cum nu mai cresc nici numeni nici nu mai pică stele
Cum nu-i mai vin ecouri pământului, copacul –
de nicăieri. Și gheața tăcerii care se-ncheagă
la loc Pe întuneric (știi – tot mai plouă, dragă,
dar nu mai plec...) drumeții descoperă buimaci
(E moartea? E surâsul? Vin apele?
Tu taci)
în spadă – ultim – semnul fatalității.
Goală
spre sine și subțire și-amorfă cum e creta
femeia din fereastră se-ntoarce. Ia planeta
O scapă-n spații Râde Și haosul se scoală
să-și controleze mersul sau legile... E tot
Nemărginita varză Muzeul idiot
Cum nebulosul cântec și nebulosul sânge
instantaneu se curmă A mierloi – A plânge
A pungăli într-una mutându-i trandafirii
de colo-colo-n fine la stârvul amintirii
A-și trage singur palme și-a-și da picioare-n fund.
Cum lucrurile-n sine de sine se ascund
A fierbe-n gând A sta de lemn A scrie doine
A bate câmpii-n timp ce istoria se face
A da în munți cu joarda și-n cer cu ghemotoace
De-atâta frunză verde jelanie și dor
O, dacă însăși soarta O! dacă înșiși noi ne
surprindem pradă unui dezgust îngrozitor,
la ce o nouă frână?
Abisul nu-n zadar
o labă rea și-a scos... Cum râcâie un vier
în beznă cu piciorul și râmă Sau cum sar
lăcustele prin iarbă (o iarbă ca de fier)
Uitai ce vămi trecusem Nu știu la cin′ se zgâie
copacul varza calul genunchii A-nserat
Paiața-și mută umbra din creștet în călcâie
Pe degetul cu umbră ciorapul deșirat
ia forme caraghioase Și apa de la geam
desparte așteptarea de ceea ce-așteptam.
Distribuie: