Cota 117 - Ion Caraion

A-nțpenit c-un şold zdrelit...Dar cât a
stat aşa, nu ştie...Simte cald în spate,
nu-i pare rău, din tot, decât atâta:
că la apel, în seara asta, o să lipsească poate...

În pieptul brun, el rumegă tristeţe
cu glomotog de sânge sau tutun,
când vrea să mearga-l trage - căpcăun -
pământu-n jos, duşman pe tinereţe.

Prin sânul rupt îi curge că latura
bolboroseala grea de lapoviţă,
i-au desenat trei râuri cu altiță.
ieri, schijele, pe faţa cu cianura.

În somn el vede limpede cum creşte
iar ţara blândă cu miros de munte,
o vadră de necaz l-a şters pe frunte
şi-a vrut să-l scuipe-obuzul între deşte.

Îşi pipăie prin noapte carabina,
sărută baioneta albă ca pe-o soră
şi-ncearcă singur, ridicat în oră,
să-şi sprijine de puşca lui tulpina.

Dar prăbuşit în clisă ori în veac,
cu ceru-n braţe, mare cât o noapte,
adoarme pe-un maidan de stele coapte
sub coviltirul cerului sărac.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Ion Caraion



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.