Aproape e
Și Dumnezeu e greu de prins.
Dar acolo unde e pericol, crește
Și salvarea.
În întuneric trăiesc
Vulturii și pleacă fără teamă
A Alpilor fii peste abis
Pe poduri lesne construite.
Deci, jur împrejur sunt îngrămădite
Culmile timpului, și cei dragi
Locuiesc aproape, obositorii
Despărțiții munții,
Astfel dă apei inocență,
O, aripi dă-ne, credincios sens
Pentru a trece și a reveni.
Așa vorbit-am, răpit
Mai repede decât bănuiam
Și departe, unde nu gândeam
a ajunge vreodată, un geniu
Din propria-mi casă. Se întunecase
În amurg, atunci plecat-am
Spre umbrita pădure,
Și nostalgice pâraie
Ale natalei țări; Nu cunoșteam acele țări;
Dar curând, în proaspătă splendoare,
Misterios
În fumul auriu, a înflorit
Și a crescut năvalnic,
Cu pașii soarelui
Parfumuri mirosind, cu mii de vârfuri,
Mie Asia, privirea mea orbită
Pe care o cunosc, căci eu necunoscut
Eram aleii largi pe unde cobora
Din Tmolos
Patroklos împodobit cu aur
Și Taurus stă lângă Mesogio ,
Și de flori plină-i grădina,
Un foc molcom; dar în lumină
Zăpada argintie înflorește;
Și strălucesc vieți nemuritoare
Pe inaccesibile ziduri vechi,
Iedera, ce crește și-i purtată
De stâlpii vii, pe cedri și laurii
Solemni,
Palate-s construite în divinitate.
Susură spre porțile Asiei
Atrăgând pe ici și colo
Într-un nivel incert al mării
Străzile fără umbră,
Dar barcagiii cunosc insulele.
Și de când am auzit
Că cel mai apropiată
E Patmos ,
Spre colo m-am întors
De grota-ntunecată să mă apropii.
Pentru că nu ca Cipru ,
Ce de izvoare e bogată,
Ci de cealălaltă unde
Minunată trăiește, Patmos,
Dar este ospitalieră
În casele sărace
E totuși ea,
Dacă de naufragiu
Sau dor de casă,
Prietenului dus
Se apropie,
Străinul, îi place s-audă, și a copiilor
Voci din codrul cel fierbinte
Cât și locul unde nisipul cade și desparte
Câmpului întreg, sunetele
Ce sună iubitoare, dar
Bărbatul se vaită din nou. Așa obișnuit,
Odată, al zeilor evlavios iubit,
Clarvăzătorul, ce binecuvântat în tinerețe fu.
Plecat cu
Fiului Celui Preaînalt, nedespărțit, fiindcă
Furtuna iubește simplitatea
Tinereții și omul băgător de seamă vede
Chipul lui Dumnezeu,
Fiindcă, după secretul viței, el
Stă împreună cu toți la ora ospeției,
Și în sufletul cel mare, suspectând calm moartea
Domnul și ultima iubire a pronunțat,
Pentru că niciodată nu este destul
A spune cuvintele acestea spre bunătate
atunci, și pentru a se amuza; acolo
Văzu furia lumii.
Căci totul este bun. Apoi muri. Multe ar fi
De spus despre asta. Și se văzu cum învingător
Privea încântat spre ultimii prieteni fericiți.
Dar ei jeleau acum, că se făcuse
Seară, uimiți,
Fiindcă decizii mari aveau în suflet
Bărbații, dar ei iubeau sub soare
Viața și nu voiau s-o lase să plece
Din fața Domnului
Dar nici spre casă.
Dar alungați și-ncinși au fost
Ca focu-n fier, și li s-a pus
Alături a iubirii umbră.
Așa el le-a trimis
Spiritul, și tremura desigur
Casa, și timpul Domnului s-a rostogolit
Tunând în depărtare peste
Capetele bănuitoare, căci, meditativi
Se adunaseră morții eroi.
Acum, el despărțindu-se,
le-a apărut încă odată.
Căci soarele topise ziua
Regală și rupse
Dreptul, strălucitorul
Sceptru, suferind divin, de sine însuși,
Căci că el trebuie să revină iarăși
La timpul potrivit. Nu ar fi fost bine
Mai târziu, a rupe brusc și infidel,
A omului strădanie și munca, și
De-acum-nainte mare bucurie fu,
De a trăi-ntr-o noapte iubitoare, și a păstra
În ochi naivi, fără vre-un legământ
Abisurile-nțelepciunii. Și înverzesc
Adânc în munți, imagini vii.
Dar groaznic e cum ș-aici ș-acolo căci
Se-mprăștie în infinit zeul cel viu.
Că a lăsa deja făptura
Dragii prietenii să plece
Și mai departe, a trece singur
Peste munți, unde de două ori
Recunoscut, în unanimitate,
A fost cerescul Spirit;
Dar nu a fost, ci
Buclele le-a prins, înspre prezent,
Când, deodată
Privind spre înapoi în grabă
Zeul a jurat
Că el va ține, ca pe o frânghie, aurie,
Legată răutatea,
Chemând-o să-i întindă mâna -
Dar dacă moare acela care ține
Cel mai mult
Frumusețea ce depindea de figură
O minune ar fi fost, și cele cerești au interpretat
Altfel pentru el, și dacă da, atunci o eternă enigmă
Unul pentru celălalt, ce-n amintiri,
Împreună trăiesc
Și cuprind nu doar nisipul sau
Sălciile și templele
Când cinstea Semizeului și al lui
Propriu chip.
Cel de sus,
Nemuritorul, nu poate fi văzut mai mult pe cer
Sau pe pământul verde, Oare ce poate fi asta?
E aruncătura semănătorului, când prinde
Cu lopata grâul
Și-l aruncă, limpedele, legănându-l peste arie.
Îi cade pleava la picioare, dar
La sfârșit ajung și boabele de grâu
În pământ
Și nu este un lucru rău dacă unele
Se pierd, și de vorbe
Viul lor sunet dispare
Căci divina lucrătură seamănă
Cu cea a noastră,
Nu totul trebuie să fie Preaînalt.
Copacii inele de fier poartă,
Și rășini înflăcărată Etna ,
Astfel aș fi bogat,
De a-mi imagina o icoană, și de asemenea
Să vad, cum a fost El, Cristos.
Dar dacă cineva s-a-ncurajat
Și trist vorbind, pe drum, fără de apărare,
Aș sta uimit și bine credincios în fața lui Dumnezeu,
Un servitor aș vrea să fiu spre a-l imita -
Și furios eu l-am văzut odată,
Pe Domnul Cerurilor,
Nu spre a fi eu ceva deosebit, ci
Spre a-nvăța. Buni sunt ei, celeștii,
Dar ceea ce urăsc
Mai mult e, atâta timp cât ei domnesc,
E lucrul cel greșit care contează,
Atunci nimic uman nu mai este printre noi.
Căci nu se controlează, însă controlează
Soarta nemuritoare ce le schimbă făcătura
Și de la sine, parcă, totul se sfârșește.
Dacă-n plimbare triumfală merge tot mai sus,
Cerescul se numește soare, dar
Dintre cei puternici
E exultantul Fiu a Celui Preaînalt.
Un semn de izbăvire și iată toiagul
Cântului, făcând un semn de note,
Căci nu totul e rău. El trezește morții
Ce nu-s cuprinși încă de cruzime.
Dar mulți dintre timizii ochi așteaptă
Spre a vedea lumina. Nu vor
Să înflorească în raze ascuțite,
Deși frâul de aur al curajului așteaptă.
Dar dacă, din sprâncenele umflate,
De lume uitate,
Cade puterea luminoasă din scripturi,
Bucurându-se în har, ea-și
Exersează privirea liniștită.
Și dacă cel Ceresc, acum -
Așa cum cred, mă iubește
Mai mult decât pe tine,
Căci eu un lucru știu,
Și anume că voința
Părintelui Etern e pentru tine.
Liniștit îi este semnul
Pe cerul tunător. Și dedesubt stă unul
Întreaga lui viața. Căci Cristos e încă viu.
Sunt însă eroii, fiii săi
Veniți toți, și scripturile-s
Citite de el cât și de fulger
Spre a pământului fapte de acum,
O fugă de neoprit. Dar El este acolo.
Căci faptele sale îi sunt știute
De dintotdeauna.
Prea mult timp, de prea mult
Onoarea Cerescului nu se mai vede.
Pentru că aproape trebuie să-și
Conducă degetele, și rușinoasă
Inima ne smulge forța.
Pentru că Cerescul dorește-un sacrificiu,
Dar dacă ceva s-a ratat,
Niciodată nimic bun n-a adus.
Noi i-am slujit părintelui pământ
Și i-am servit a soarelui lumină,
Ignorant însă, Părintele iubește
Pe cei ce-ntreaga lume stăpânesc.
Dar cel mai mult este îngrijită
Litera solidă, și corect interpretată.
Ei îi cântă și germana îi urmează.
Distribuie: