Soarele mânuiește mila - Charles Bukowski

și soarele mânuiește mila
dar ca o torță cu jet ținută prea sus,
iar jeturile biciuiesc văzduhul
și rachetele sar precum broaștele râioase,
iar băieții scot hărțile
și ciuruie luna ca pe o pernă de ace,
bătrâna bucată de brânză verde,
fără viață acolo, dar cu prea multă pe pământ:
băieții noștri neîngrijiți din India
stând turcește, cântând din fluier,
murind de foame cu burțile lipite de șira spinării,
privind șerpii cum se unduiesc
ca niște femei frumoase în aerul flămând;
rachetele sar,
rachetele sar ca iepurii de câmp,
sărind peste dâmburi și câini,
înlocuind gloanțele perimate;
chinezii încă sculptează
în jad, îndesând în tăcere orez
în foamea lor, o foame
veche de o mie de ani,
râurile lor nămoloase mișcându-se în foc
și cântec, barje, case plutitoare
împinse de prăjini ce plutesc în derivă
într-o așteptare lipsită de dorință;
în Turcia se întorc cu fața spre Răsărit
pe covoarele lor,
rugându-se unui zeu purpuriu
care fumează și râde
și le înfige degetele în ochi,
orbitu-i, așa cum fac zeii;
dar rachetele sunt gata: pacea nu mai este,
dintr-un motiv oarecare, prețioasă;
nebunia plutește ca frunzele de nufăr
pe un iaz, rotindu-se fără sens;
pictorii pictează, înmuiindu-și
roșul, verdele și galbenul,
poeții își rimează singurătatea,
muzicienii mor de foame, ca întotdeauna,
iar romancierii ratează ținta,
dar nu și pelicanul, nu și pescărușul;
pelicanii se scufundă și ies la suprafață,
scuturându-și ciocul de peștii radioactivi,
amețiți și pe jumătate morți;
într-adevăr, într-adevăr, apele spală
stâncile cu mâl; iar pe Wall Street
piața se clatină ca un bețiv rătăcit
ce-și caută cheia; ah,
asta va fi una zdravănă, pe cuvânt:
ne va întoarce la epoca
tigrului cu colți-sabie, la maimuța înaripată
scormonind în gropi după resturi
de coif, instrumente și sticlă; un fulger brăzdează
fereastra și, în milioane de încăperi,
îndrăgostiți zac îmbrățișați și pierduți,
și bolnavi de pace;
cerul încă se crapă în nuanțe de roșu și portocaliu pentru
pictori – și pentru îndrăgostiți,
florile se deschid așa cum s-au deschis
întotdeauna, dar acoperite de un strat fin de praf
din combustibil de rachetă și de ciuperci,
ciuperci otrăvitoare; e o vreme rea,
o vreme grea, de boală – cortina
actului 3, doar locuri în picioare,
EPUIZAT, EPUIZAT, iarăși EPUIZAT,
pe Dumnezeu, pe cineva și ceva,
pe rachete și generali și
lideri, pe poeți, doctori, comedianți,
pe fabricanți de supă
și biscuiți, negustori cu două fețe
ai propriei lor neîndemânări;
văd acum câmpurile contaminate,
lucii de cărbune, un melc sau doi,
bilă, obsidian, un pește sau trei
în apele puțin adânci, o ocară adusă
originii și privirii noastre...
s-a mai întâmplat asta? e istoria
un cerc care se prinde singur de coadă,
un vis, un coșmar,
visul unui general, visul unui președinte,
visul unui dictator...
nu ne putem trezi?
sau forțele vieții sunt mai mari decât noi?
nu ne putem trezi? trebuie oare,
dragi prieteni, să murim pentru totdeauna în somn?

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Charles Bukowski