Visul - Alice Călugăru

Visul
de Alice Călugăru

Ca un liniştit tovarăş, un îndemn ascuns mă poartă
Cătră pragul tău, Muzeu, şi cătră străjuita-ţi poartă.
Nimeni nu-i acum în preajma tăinuitelor comori:
De aceea, pentru mine, în al sălei întuneric,
Poate-or răsări deodată, re'nviate 'n chip feeric,
Toate veacurile, şterse pentru ceilalţi muritori.
Pururi ne'ntrerupt, Parisul, vuie dincolo de geamuri
Iar aicia totul tace: Firea 'n miile-i de neamuri,
Veacurile 'n mii de urme de popoare ce-au pierit.
Este-a locului şi-a vremii îndoită depărtare
Ce-mi aruncă deodată bogăţia-i ca o mare
Ce-ar svârli pe ţărm podoaba-i si petrişu-i felurit.
Simt pe faţa mea plecată, raza scump' a pietrii rare
Ce 'mprejuru-i dă lumină, ca o lamură de soare.
Mă 'nsetează cuarţul vânăt de-ametistă, în ciorchin,
Par'că 'ncet rodind în taina cuibului rotund din stâncă,
— Inima-mi îşi însuşeşte prin dorinţa ei adâncă,
Printre stropii ei de sânge, picătura de rubin.
Negre-s pietrele străine-ale Tăriei: flăcări stinse
Ce-au picat din cer. — Pestriţe-s jaspurile cari întinse
Pe copaci trunchiaţi i 'nchide în veşmântul lor etern.
Aurul ce-şi are neamul după ţări, aci-i lumina
Din Australia, — ş'alături, cel întunecat, din mina
Transilvană, e ca noaptea unde stele mii se cern.
Şi găsesc în patru urme de vieţi, întreg Oceanul:
Se 'nvolteşte buruiana pietrelor de preţ, — mărgeanul. —
Şi, ca şerpi, în şapte rânduri, colo se încolăcesc
Ghioace: fluierile mării, pururea şuerătoare.
Aci-i crinul ce-şi culese singur înstelată floare,
Colo-s scoici a căror perle cresc cu luna, şi descresc.
Dar, din mări, din alte veacuri, — vremuri căror sunt urmaşe
Toate veacurile noastre, — iată vieaţa uriaşe,
Ce trăia prin Oceane răscolite de furtuni,
Ce-au rămas din a lor ape, decât oase fără nume !
Alte mări 'şi întind mătasea în reînoita lume,
Şi păstrează 'n fund pământuri locuite de străbuni.
Ale tropicelor neamuri, mai departe-s un tesaur
De colori şi de podoabe: delà pieile de aur
A panterei înflorate, şi-a sălbaticei pisici,
Până la răpită haină-a păsărilor sclipitoare
Mici ca fluturi. — Cari în codrii plini de flori agăţătoare
Şi de umbră, străluciră ca un roi de licurici...
Şi m'afund în săli înalte, unde ne'nţeles, -îndemnul
M'a mânat... dar deodată lâng' un palmier, cu lemnul
însolzit, şi drept, ca şerpii mânioşi, — ce par"c'a 'nfipt
Printre sterpele podele-o 'nchipuită rădăcină, —
Deodată, văd culcată 'n jumătate de lumină,
Pe Myritis, vrăjitoarea decadentului Egypt.
Au trecut şaptesprezece veacuri de când doarme 'n taină
Sub troiene de perseà, şi 'mbrăcată 'n rupta-i haină
Care 'n purpură 'nfăşoară trupul ei îmbălsămat.
Şi pe faţa ei străină, par'că-i umbra suferinţii
Căci în gura 'ntredeschisă ca de-un strigăt, se văd dinţii
Ce cu-o dungă luminează chipul oacheş răsturnat.
Printre scurtele ei plete, şi pe haina-i, se 'mprăştie
Foi uscate. — La picioare, stinsa candelei făclie
Par'că toarnă din fitile 'ntunecime 'n preajma ei. —
Hermesul cioplit din cedru ; Isis, din argilă fină
Şi Anubis păzitorul, — dimpotrivă, dau lumină
Cu zâmbirea cea păgână de pe chipul lor de zei.
Mâna stângă a momiei ţine-o turbure oglindă
Care 'n cercul ei de fildeş e menită să cuprindă
încă astăzi, poate, chipuri nevăzute tuturor.
Pergamentul mai departe, îşi păstrează 'n slova deasă
Şi în semnele-i solare, toată taina ne'nţeleasă
Şi puterea ce i-o dete singur gândul vrăjitor.
Intr'un colt, de veacuri tace, toba magică,. — de-o piele
Care-a fost odată haina unei tinere gazele. —
Ce străine ritmuri oare, răsuna-mi-ar la urechi?
Dacă deodată 'n minte-mi s'ar trezi acel descântec
Care 'nlăturâ puterea nimicirei, printr'un cântec
înfrăţit cu 'ntâiul cântec al popoarelor străvechi?...
Dar întrezăresc acolo, licărind o băutură
Sau otravă, sclipitoare, 'nchisă 'ntr'o sticluţă sură
Ce-i rotund suflată 'n chipul unei rădăcini de crin ;
Câtă sete deodată m'a cuprins acum de dânsa.
Cine ştie ce balsamuri din poveşti, Myritis strâhs-a
Ca s'alcătuiască stropul de beţie sau venin !
Poate zace 'n ea puterea de minune-a unor leacuri
Negăsite până astăzi ! Poate 'n ea s'a trâns de veacuri
Plămădindu-se cu anii, cea mai tare din beţii !
Dacă nimeni până astăzi n'a atins o picătură,
Eu voi bea-o până 'n drojdia-i argintie, şi-a mea gură
Va fi cea dintâi din lume care stropu-i îl sorbi.
Singură-s aci, şi nimeni împrejuru-mi nu veghiază.
Mă apropii minunată. Tainic mâna mea cutează,
Piedecile 'nlăturat-am, şi sticluţa o ating.
Sorb mireazma, — şi-o beţie de-o putere seculară
Deodată mă sdrobeşte! — I-o beţie în afară
De-orice băuturi ce astăzi prin amestece ne 'nving.
Şi 'ntr'o clipă văd, aproape-mi înfrunzindu-se palmierul
Şi tavanu 'nalt se pierde, şi se 'ntinde 'n locu-i cerul.
Pietrele de preţ în juru-mi, rând pe rând câştigă grai:
Pirozele şi smaralduri în vieaţă se preschimbă
Şi vorbesc de 'nrâurirea lor pe oameni, într'o limbă
Ce-o vorbeau demult, pe vremea dus' a biblicului rai.
Cresc copaci şi se 'ntind lanţuri lungi de flori agăţătoare
Pasările mii din tropici, re'nviate 'ncep să sboare,
Nu mai e deosebire nici de vreme, nici de ţări,
Şi 'mprejur, cetatea 'n floare, lampa veacului, Parisul,
Sur şi vânăt se topeşte, piere îmbrumat ca visul,
Şi se face-o mare 'ntinsă, revărsată până 'n zări.
în mişcarea-i marea creşte fără ţărmuri, şi se 'ntinde
Cu-al ei val trăgând făptura re'nviată, şi cuprinde
Intr'un nou potop, fiinţe din 'nainte de potop.
Toate vremurile lumii se 'ntâlnesc din firea 'ntreagă
Rechemate ş'adunate numai de-a beţiei vlagă
Ce-a născut cotropitoarea mare dintr'un singur strop.
Perlele-şi întorc în valuri picătura de lumină,
Ghioacele, de algi sunt prinse; ia mărgeanul rădăcină,
Şi la rădăcini, sub spume şi bureţi, se leagă stânci.
Tot mai mult, de pretutindeni, ne'nconjoară Oceanul
Ca pe-o insulă bogată, răsărită din noianul
Visului umplut de taine tot mai turburi şi adânci...
... Nu văzusem că 'ntr'o ţară de lumină, palmierul
Se 'nfrunzeà muiat în raze! Ce albastru este cerul!
De-un albastru fără seamăn de adânc şi luminos !
Insula s'a 'ntins departe. Munţi în zări sunt de-o coloare
De răsură şi de irişi. Şi un fluviu ca o mare
Poartă bărci de sărbătoare pe-apa-i grea şi verde, 'n jos.
Este fluviul ce-şi lasă ca un aur scump nămolul.
Fluviul căruia flamingii fac şi redésfac ocolul.
Este ţara luminoasă, unde galbenul pământ,
Ca o roadă-i plin de apă totdeodată, şi de soare.
O colină se ridică, ce-i abià şerpuitoare...
Şi-un potop de raze umple gelul lanţului ei frânt...
Şi pe coasta-i revărsată cătră fluviu, văd o casă.
Stâlpi şi chipuri felurite înconjoar' a ei terasă...
Am ajuns în prag şi intru ... Calc în vis pe rogojini...
Uşile se pierd în juru-mi, şi cad galbene perdele
Unde-s sori fără de număr zugrăviţi ca mii de stele...
Colo 'n jurul unui crater de pământ, văd cinci străini.
După feţe, fiecare pare-a fi din altă ţară.
Printre ei e o femeie tânără, cu o comoară
De zafire lungi şi limpezi, înşirate 'ntr'un colan.
Poartă 'n păru-i scurt, podoabe. Mâna-i ţine o fâşie
Şi cealaltă 'n semne tainici, rânduri întrerupte scrie.
... Deodată 'n preajma-mi totul se scufundă 'ntr'un noian.
Iarăşi văd aceleaşi chipuri într'o sală 'ntunecoasă.
O căldare-i pusă 'n flăcări, şi tăcuţi, străinii cată
Cătră jarul, unde şerpii verzi ai focului se sbat.
— Dar cât sânge-i pretutindeni! Mii de inimi stau grămadă!
E o jertfă... Nu! I-o vrajă.—într'un colţ luceşte-o spadă.
Nu sunt tainele lui Isis... Ce credinţi s'au ridicat?
Câtă lume vine-acuma! Tot mai multă... dar pe unde?
Nu e nici o uşă 'n ziduri... Dar un drum colo pătrunde
Pe sub bolţi, prin munţi, — şi duce până'n templul sub pământ
Unde neîngăduita slujbă, împrejuru-i strânge
Pe acei ce şterg din lume, sub şuvoaiele de sânge,
Pe Osiricul pe care, de-acum, vremea 1-a înfrânt.
Dar acolo, unde jarul arde 'n sala 'ntunecată
Vine lume nesfârşită, — umple colţurile! Iată
Temelia se lărgeşte! — Par'că-i un întreg popor!
E poporul ce-o să cadă... Iată ultima-i văpaie;
Jertfele cele din urmă cercetând în măruntae
Ca să lămurească 'n ele, îmbrumatul viitor.
înzadar cat înţelesul tainei ce se desfăşoară!
Dibuiesc în întuneric, ş'a lui drumuri mă 'nfioară.
Strig cuvinte neştiute spre acei străini ce tac!
Mintea mea luptând cu visul, prinde rosturi cari îi scapă.
Veşnic se desfac imagini, ca răsfrângerea pe apă
Şi în locul lor vin iarăşi, altele, ce se desfac.
Văd pierind un şir de veacuri, dintr'o clipă 'n altă clipă.
Veacuri noui cu-a lor popoare re'noite, se 'nfiripă. —
Dar o noapte Ie desparte de acele care pier:
Că 'ntre ele, cea din urmă floare-a vremii ce se 'ncheie
Şi-a credinţă ce se schimbă, tace pururi o femeie
Păzitoare-a tainii 'n pragul stăpânirei lui Kheper.
Şi când strig „Myritis!" iată, că la glasul meu se curmă
Şi se spulberă tot visul în vedenia din urmă,
Care-o clipă mă mai ţine încă 'n margine de vis:
Prin păreţi de cărămidă crudă, se 'ntrevede chipul
Peste care-au pus troiene trandafirii, — şi nisipul,
Ce-a umplut, de prăbuşirea bolţii, un mormânt deschis.
Şi nisipu 'ncet se şterge, şi vedeniai întreruptă.
Triipu 'mbălsămat rămâne 'n haina purpurie ruptă,
într'o sală, lângă dreptul, desfrunzitul palmier.
Dincolo de geamuri, vuie, iar, cetatea, şi reiese
De sub marea ce-şi asvârle bogăţiile culese,
Şi le lasă 'n ţărm pe toate, pe când valurile-i pier.
La picioarele-mi, pe scânduri, licăreşte sticla sură
Unde am sorbit cu visul, cea din urmă picătură,
Până 'n drojdia rămasă Ca un praf de-argint pe fund.
... Şi beţia e 'mplinită, — iar din falnicele-i brume
Ce-am avut... decât vedenii ne'nţelese dintr'o lume
Şi din vremi a căror taine n'am putut să le pătrund?
Dar, — din sticla deşertată, singur* am sorbit otrava
Neatinsă până astăzi! — şi m'am avântat în slava
Vremurilor neştiute, în minunea unui ceas!
Nimeni n'o să mai revadă visele care ţinură
Pentru mine, timp de veacuri, strânse într'o picătură
Dup'a cărei strălucire, astăzi drojdii au rămas...

Adăugat de: dorumare

vezi mai multe poezii de: Alice Călugăru