Şcoala - Alexandru Colorian

Întâia zi de şcoală!... În clasă larmă multă,
Priviri mirate zboară şi se opresc de-a rândul;
Deodată, e tăcere — chiar inima ascultă...
Dar, gândul hoinăreşte, — ce taină mare-i gândul!
El sare la pisică, la joacă şi la fraţi;
Cum să râmână-aice? afară sunt vibrări —
Nu-i vreme-acum de carte, şi nici de întrebări —
Ce sparg fereastra, zidul şi năvălesc în clasă,
Cu gândurile toate ce le-ai lăsat acasă;
Cu cercul cin' se joacă pe strada adormită?
Cu mingea cine-aruncă pe iedera-nnegrită?
În curte fuge slobod dulăul — el de şcoală
N-a vrut nicicând s-audă... dar laptele din oală
L-a smântânit cu sete, gonind hulpav pisica;
Ei nu mai ştiu de şcoală; aşa este mămica !?...

Dar, tabla neagră-n faţă, cu creta şi-un burete,
Ca namilă se-nalţă, ca-n pândă un erete;
Micuţu-ncet se scoală, şi-apoi, cu grabă mare,
Îşi cere voie-afară... cam fără explicare...
În curtea goală, rece — în cor aude lecţia:

„Câmpul alb,
Oile negre;
Cin' le vede,
Nu le crede;
Cin' le paşte,
Le cunoaşte”.

Nenţelegând... o iotă, continuă... inspecţia;
Sub cerul, iar prieten, a dibuit un nuc:
El nalt — el mic, alături nu e nici un uluc;
Cu gândul în obidă porneşte-ncet spre casă;
Deodată iar aude — o! lecţia nu-l lasă:

„Câmpul alb,
Oile negre”...

Şi-n clasă se întoarce, cu fruntea la pâmânt; —
În gând se-nfiripează fără de voie-un cânt:

„Cântă cocoşelul
Dis-de-dimineaţă,
Scoală-te, copile”...

În clasa-ngălbenită, de zborul trist al toamnei,
O muscă naucită nu dă iar pace doamnei.