Haine vechi - Adrian Păunescu

Rămân prin casă nişte haine vechi,
Un fel de moştenire părintească,
Şi umbre ale tragicei perechi,
Că posesorii nu mai vor să crească.

Părinţii-ajung din ce în ce mai mici,
Îi părăseşte calcaru-n derivă
Şi, dintr-odată, nu mai sunt aici
Şi hotărârea e definitivă.

Paltonul mamei nu mai are rost.
Încap în el, aproape, două mame,
Şi-acel voal, ce potrivit i-a fost,
Începe, dărâmat, să se destrame.

Cât despre tata, ce să vă mai spun.
Costumele absenţa i-o îmbracă.
Parc-a suflat un croitor nebun
În toată garderoba lui săracă.

Imaginea pantofilor bătrâni
E un maidan, vociferând prin casă,
Şi parcă-i poartă-n boturi nişte câini
Ce-i duc din loc în loc şi-apoi îi lasă.

Cravatele se despletesc fuior
Şi o deshidratare le străbate,
Un ştreang secret conspiră-n firul lor
Şi bat ca nişte steaguri demodate.

Părinţi bătrâni, de nu cumva şi morţi!
Şi, brusc, achizitorul marii taine
Oprit în faţa fiecărei porţi
Vrea haine vechi şi vrea părinţi în haine.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu